După melci - Ion Barbu - argumentare teme și motive

Argumentare simboluri și motive principale din poezia DUPĂ MELCI

de ION BARBU

 Poezia " După melci", de Ion Barbu aparține etapei baladice și orientale, deoarece este folosit un limbaj pitoresc-tradițional cu influențe populare. Această poezie a fost publicată în revista Viața românească în anul 1921, fiind ilustrată de pictorul M. Teiușanu, care îi înțelege creația ca fiind superficială și provoacă supărarea matematicianului. Ion Barbu îți retrage placheta de pe piață datorită greșelilor de tipar și ilustrării nepotrivite.

Autorul se oprește asupra momentului maturizării, transformându-și sentimentele în simboluri precum primăvara, iarna, jocul și melcul.

Poezia debutează cu un dialog, care descrie situația inițială a condiției autorului, fiind lipsită de griji. Autorul începe cu o enumerație, cu rol plastic, având intenția de a descrie motivul familiei Dintr-atâția frați mai mari/Unii morți/Alții plugari/ Dintr-atâția frați mai mici Prunci de treabă/ Scunzi, peltici. Prima parte a enumerației se bazează pe supradimensionarea vârstei - Unii morți, privită din persepctiva unui copil. Pe cei mici îi privește cu simpatie, alintându-i cu ajutorul adjectivelor Scunzi, peltici, pentru a le marca inocența. Echilibrul este anulat de sintagma Numai eu, răsad mai rău, pentru a-i reda autenticitatea și tristețea. De asemeni, el își anticipează dorința de a se regăsi pe sine însuși și de a vedea mai mult prin sintagma Mă brodisem șui, hoinar. Astfel își creează spiritul melancolic și regăsirea în ritmurile naturii. Următorul vers al creației începe cu crearea unui topos ludic, Când Păresimi da prin lunci/Cu pietrișul de albine. Metafora pietrișul de albine asociată cu două elemente ale universului miniatural  simbolizează reconstittuirea spațiului amintirilor trecute recreată de simbolul poeziei și al sufletului. Se reintegrează în vremurile trecute, în care este prezent jocul, element al fericirii. Jocul este savurat de toată lumea, indiferent de condiția socială,

 Tanci ursuzi,

Desculti si uzi

Fetiscane

(Cozi plavane)

Infasate-n lungi zavelci

O porneau în turma bleaga

Să culeaga

Ierburi noi, craite, melci...

Enumerația redată de jocul ludic cu elemente ale naturii sugerează pretextul găsirii laitmotivului, melcul.

Primul act al operei începe cu recreerea perioadei în care se petrece acțiunea 

La un sfant prin Faurar

Ori la sfintii Mucenici

fiind aleasă intenționat ăntre iarnă și primăvară, pentru a ilustra maturizarea, asociată între cele două anotimpuri. Simbolul lor arată schimbarea autorului. Eul încearcă să se regăsească căutând, prin lăstari și vrejuri crude , asemănătoare gândurilor încâlcite. El dorește să se caute pe sine însuși. El caută un melc simbol, al infinitului, al ființei umane sensibile și timide asemănătoare inimii copilului. Autorul descrie o luptă în interiorul său 

Jos pe vraful de foi ude

Prin lastari si vrejuri crude,

S-ar putea să dau de el,

Melcul prost, incetinel...

In ungher adânc, un gând

Imi soptea ca melcul bland

Din mormant de foi, pe-aproape

Cheama Omul să-l dezgroape...

dorind să își păstreze inocența.

Dorește să pătrundă în gândurile sale proprii și să se integreze în spațiul idealullui. Astfel apaelază la muzică și îi mărturisește melcului versurile 

Melc, melc,

Cotobelc,

Ghem vargat

Si ferecat;

Aceasta este armonia numerelor și a cosmosului, care poate deschide porți, presupunând un acord al sufletului și corpului. El îi descrie ființei conectate de sine însuși, parte din sufletul lui, paradisul lumii exterioare 

Printre vreacuri cerne soare,

Colti de iarba pe razoare

Au zvacnit iar muguri noi

Soarele este un element divin, o deschidere asupra tuturor tainelor universului, impunând un lelemnt al peșterii lui  Platon. Totuși își reamintește că e perioada trecerii de la iarnă la primăvară și se adresează cu sintagma Iarna leapădă cojoace. Această sintagmă introduce mitul Dochiei care își leapădă cele șapte cojoace, când fuge de împăratul roman, Traian. Ființa din interiorul cochiliei (spațiu al gândurilor), nu-i ascultă descântecul aparent copilăresc. Cochilia este asemănătoare apariției ultimelor mentalități a copilului de ieri, care va fi adultul de mâine. Sufletul așteaptă ca el să apară, dar nu apare. Se înnoptează încet, iar pădurea devine un spațiu negru infinit. Ea este asemănată cu un căpcăun, personaj al basmelor, care cască/ Buze searbăde de iască. Noaptea se răspândește asupra spațiului infinit al fanteziei autorului. Autorul începe a paisprezecea strofă cu sintagma Și cum stau sub vânt și frig, accentuând perioada dintre copilărie și maturitate. Îl obligă pe melc să plece într-o călătorie imensă, reprezentând plecarea de la copilărie spre maturitate, îl determină să sufere, marcând despărțirea de lumea fantasticului Plâns prelung cum scoate fiara. 

A doua parte a operei începe cu o noapte grea, în care viscoli și a venit o viforniță târzie. Iarna este perioada de schimbare a ființei, care se pregătește de o nouă apariție. Ninsoarea simbolizează singurătatea și lăsarea părții copilăroase în urmă. Datorită frigului, eul este încălzit de un foc vârtos, care simbolizează trezirea unor noi aspirații în conștiință. De asemenea își exprimă singurătatea și lipsa somnului, astfel îl așteaptă pe moș Ene, personaj mitologic, care aduce vise bune prin aruncarea cu nisip magic. Moș Ene devine investitorul unui viitor bun, căruia i se atribuie o călătorie asemenea vieții lui

Mosul Iene

Razbatea de prin poiene

Să-mi dea genele prin gene.

Si trudie,

Langa vatra prigonit

Privegheam prelung tăciunii...

Își face griji pentru melc, fiind atașat de vechea ființă

Dar el,

Melcul, prost, incetinel?

Tremura-în ghioaca, varga,

Nu cumva un vant să-l sparga:

S-a dus să-l vadă pe melc, fiind despărțiți prin geam. Nu a reușit să vadă nimic, datorită sticlei peticită cu gheață încâlcită simbolizând parcursul în etapa maturizării. Noaptea este reprezentativă, purtând simbolul maturizării asemănătoare cu reînvierea păsării Phoenix ( noaptea în care iarna devine primăvară) Hei, e noaptea-aceea poate!. Adormi greu, gândindu-se la melc, ființa trecută. În conștiința sa îl mustră pe limax Cum n-ai vrut să ieși mai iute,și își face planuri aparent copilăroase Să chemăm pe moș Iene, moment asociat reamintirii momentelor rămase în clepsidra lui Cronos.

Partea a treia începe cu ieșirea soarelui în zori, marcând apariția ființei mature. Gata nins,/ Cum mija un pic de soare . Se duce în căutarea melcului subt alunis, ... Il zarii langa culcusu-i/ De frunzis. 

Descrie covorul asemănător cu un spațiu în care se poate regăsi, lângă culcușul de frunziș. Culcușul descrie spațiul în care se poate confesa și se poate apăra. Până la urmă melcul este neînsuflețit, ființa copilăriei devine o amintire. El plânge și regretă trecerea timpului, ceartă melcul cu dragoste asemenea unui părinte.  Ființa melcului rămâne o amintire bine pusă, sus în pod. Acesta este un simbol al minții omului, iar melcul reprezintă infuzia amintirilor copilăriei. Poezia se încheie într-un mod copilăresc, care trădează urma timpurilor trecute. 

Poezia poate avea o dublă semnificație Autorul ilustrează în discursul liric trecerea de la viață la lumea de dincolo, într-un mod ludic. Simbolurile principale sunt cochilia, care poate semnifica trupul neînsuflețit, iar copilul sufletul cuprins de amintirile din timpul vieții. De asemenea, iarna poate fi asemănată cu drumul spre paradis. Podul poate fi amintirea rămasă în mintea altor oameni.

Așadar, dubla interpretare a creației cu ajutorul laitmotivelor din balada orientală, ăn care sunt cuprinse mituri românești, atestă comentarea creației După Melci de Ion Barbu.