Iubirea si dupa moarte

Iubirea și după moarte

            Iubirea este sentimental armoniei, o gamă de cântece ale unor păsări efemere, ale căror cântec rămâne o brățară a unor conexiuni ce au creat aurul raiului ieșit din negurile lumii de ieri, în care au existat fericirea alchimiei și ființa, care a dorit să murmure sărutul cald al unui trandafir plâns, a unificat două stele pentru o întreagă umanitate și s-au urmărit până au devenit niște umbre anonime, urme ale flăcării mereu penultime a unui Pheonix ce a dorit a vedea și el cu ochii învolburați dansul focului unui vestale, în ale cărui pambilici roșii a întemeiat pământul infintului timp, ce așteaptă ca și noi, pentru a rămâne o veșnicie în tabloul armoniei, în care își va putea găsi și el perechea necunoscută, geamănă a sa. El este ca geniul, Hyperion, care stă îngândurat pe al său jilț de marmură în care este înlănțuit de nisipul, șarpe al unei clepsidre, de pletele albe și sfinte, care îi vestesc veșnicia și parcă tare ți-ar fi dorit să redevină un flăcău semeț cu ochi de stele, ce a călătorit în a sa barcă de pe fluviul unei vieți, pe care le-a schimbat și cu toate acestea marele puternic a fost atras de normalitatea unor surâsuri de domnițe, de ochii lor ca valurile mării, ai căror pași nu au fost gustați de alți călători. Ei nu îi vor putea ajunge niciodată pe marele Creator de piese fără pereche, ce s-au alipit în lumi de necuvinte așteptând plini de speranțe prezența mângâierii târzii pentru a forma un suflet unit.

          Întotdeauna ne gândim la marea despărțire ce ne așteaptă la sfârșit după atâtea clipe în care am fost compleți, am avut aripi și amparcurs un cer întreg al unui timp îndepărtat cu el sau cu ea, ce au rămas niște amintiri, au sacrificat timp și pasiune pentru a ne descoperi și pentru a fura cheia din cutia inimii pentru a deschide-o pe a lor, iar noi ne tăvălim pejos, goi, fără veșmântul dăruit de ei, protector pe pământul pe care am căzut și am alunecat alene, triști, fără sens, mai rău decât la început și am aflat că ne vom reîntâlni, dar tot de dorul nestatornic suntem cuprinși.

            Astfel, Orfeu cu lira sa a coborât pe scări de cuțite în strânsoarea peșterii întunecate să o ia pe a lui fericire, Euridice, la care surâdea, când o vedea în oglinda sa, lacul ce a devenit sfărmat în pietre ce au sfârșit o poveste. Dar ֦ știm că ne vom vedea cu celălalt suflet la un alt capăt de lume֞ , ce a început deja pentru o majoritate, după un pact de suntete grațioase de candoare.

            Pierderea ființei de preț e ca și moartea noastră, dar știm că după moarte totul se va repeta și că vom cutreira cu ea pământuri, îi vom îmbrățișa pieptul și vom plânge când ne va fi rău. Ea ne va aștepta pentru a reporni și a sta din nou în barca ei, chiar și după ce a murit ea pentru noi și a acceptat că acesta este rolul ei: de a ne apăra de glonțul ce a străpuns pământuri și a readus lumi în picioare și totuși știm că iubirea va continua încă și după moarte, un pas decisiv și inofensiv al fiecăriu destin, ce nu îl putem ocoli. Iar paradisul mereu va proteja aceste suflete care aduc armonie și sunt pline de puritate, arse de focul dăruirii.