L a Tiganci

Îmbinarea sacrului cu profanul în opera lui Eliade,creația

,,La țiganci” pentru reprezentarea drumului sufletului

Mircea Eliade este unul dintre scriitorii reprezentativi ai curentului modernism, stilul sau axându-se pe proza care îmbina într-un mod original: mitul, folclorul, concepte de natură filozofică alături de o analiză a pshicului ,,ființei de hârtie”, astfel impresionează la nivelul autenticității sale în literatura română, el fiind unul dintre reprezentanții prozei fantastice. Personajele primesc în construcție o anumită notă de personaliatate, fiind atent la inițierea categoriei din care fac parte. Ceea ce ar putea reprezenta un punct de interes în opera lui Eliade este inițierea unei relații foarte strânse între real și fantastic, acesta putând fi foarte greu de desprins, totul purtând masca cotidianului, care pare a avea urmele unei prezențe mistice. Realitatea este ușor denaturată, abia la final dându-ne seama de prezența acestui fenomen.

Una dintre creațiile sale reprezentative este opera ,,La țigănci’’, o nuvelă scrisă în iunie 1959 și publicată în 1967 în țara noastră, aceasta fiind construită prin punerea accentului pe mister cu ajutorul ,,tehnicii crescendo”, finalul fiind foarte ambiguizat. Acesta camuflează sacrul în profan, realitatea parând banală și asemenea unui ocean calm precum Pacificul. Autorul își inițiază discursul printr-o serie de simboluri, care au o succesiune de la real la ireal, finalul aparținând tot acestei sfere. Încă din titlul nuvelei observăm construirea unui spațiu hierofanic, țiganca fiind un simbol al acestei lumi, ea fiind capabilă de a vedea lumea diavolului, este de asemenea și clar-văzătoarea.

În această creație, Eliade dorește să ne inițieze în conceptul drumului de după moarte îmbinând astfel mituri de etnie grecească cu cele românești referitoare la sufletul uman. Grecii antici sunt cei care asociază moartea cu zeul Hades, numele său presupunându-se ori ca ar fi avut valoarea ontologică de nevăzut sau de cunoaștere a tuturor lucrurilor. Prezența sa este marcată în mitologie de carul cu patru armăsari, de cei trei judecători ai morții, de bufniță, de râuri, de Cerber, de coiful care îl face invizibil și de sceptrul acestuia care desparte cele două lumi. Infernul din credința grecilor este apropriat ca înfățișare cu purgatoriul, prezentat în ,,Divina comedie”. Contrucția pe o scară a valorilor, a lumii sufletelor de după Judecata de Apoi: Tartarul, tărâmul damnaților și Câmpiile Elizee, tărâmul eroilor impresionează în ambele ipostaze. Grecii antici nu redau o dimensiune cosmică a călătoriei sufletului, cele două lumi părând să se intersecteze într-un mod simbolic și în creația acestuia. Creștinii și folclorul românesc privesc această dimensiune altfel: Dumnezeu hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară, ,,Marele Anonim’’ ia practic dimensiunea zeilor Cronos și Moirae. Omul de-a lungul vieții trebuie să parcurgă spiritual patru etape: nașterea, botezul, căsătoria și moartea și faptul că este apropriat de spațiul mamă, pe care nu îl părăsește nici spiritual. Creștinii redau moartea ca un drum spre cele două lumi, apare o scara și o judecată. Moartea este pedeapsa fiilor lui Adam, cât și a personajului biblic, care scapă de perfecțiune. Ceea ce putem observa este faptul că Eliade este cel care redă existența unor mituri primordiale, structurate în mental, totul părând a avea legătură. Dacă ar fi să analizăm, creația lui Eliade se înclină mai mult spre partea greceasca .Să revenim la subiectul propus, la metatext.

Discursul începe cu construirea unui spațiu din realitatea cotidiană, alegându-și ca punct de referință Bucureștiul, dar nu și timpul, naratorul redând impresia de viitor: “Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!”, totuși dorește s-ă îl integreze în sfera infinitului. În ceea ce privește timpul, acesta este o unitate destul de filozofică, care nu poate fi văzută decât în analiza relației cauză-efect și in urmări, autorul rezumând totul la o zi de vară călduroasă.Căldura este simbolul dragostei,al cunoașterii intuitive,al ridicării si al transmiterii energiei seminale,ea fiind strâns legată de cosmos și de vitalitate.Autorul preia pentru început tehnica privirii realității din viziunea lui Gavrilescu,personajul principal al operei reprezentativ tipologei artistului cu o condiție precară specifică timpurilor respective: purta totuși o pălărie de paie și cu el ,,o cutie de tablă”. Pălăria reprezintă sfârșitul căutării inițiatice și ultimile gânduri. El poartă cu el totodată și o batistă, semnificând și ea moartea (apare la înmormântări). Începutul se axează pe o introspecție a personajului principal, copleșit de vremurile respective, el spunându-și:  ֦Eşti un om cu noroc, Gavrilescule!”, încurajându-se și crezând în teoria karmei legată de atragerea energiilor fie negative, fie pozitive. Încearcă să se adapteze condițiilor vremurilor respective, în ciuda situației financiare și este destul de nonconformist, încearcă să tragă de timp în privința biletului, pe care nu îl avea pe temeiul negăsirii acestuia: ,,îmi cer iertare, şopti el după câteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde îl pun”. Apoi regăsim un spațiu , care iscă o limită: ,, Că n-am ajuns încă la ţigănci.” Privind semnele de punctuație observăm faptul că personajele ne ascund un detaliu esențial, pe care îi înspăimântă în ciuda conotației acestuia, el purtând denumirea de ,,La țigănci”, un loc al vieții și al morții extrem de surprinzător. Probabil că tramvaiul este barca destinului în care există mai multe suflete, ce parcurg drumul spre acel loc, toate având să coboare înainte personajului principal. Lumea care îl însoțește este asemănătoare celui care îi prezintă spațiul Edenului, ei făcând referire la ideal. Aici se redă efectul analizei lucrurilor făcute în viață de către bărbatul de 49 de ani, având dorința destul de arzatoare de a prospera în societate, el își prezintă activitatea: “Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul”, totul fiind aparent lipsit de farmec și de dinamism până în momentul respectiv, în care dorința de a ieși din peșteră, fiind impresionat de locul în care stăteau țigăncile, un conac umbrit de nuci. Locul are o dimensiune cosmică în sinea sa fiind însoțit de o casă a spiritelor. Umbra este considerate de multe popoare drept a doua natură a ființelor și a lucrurilor, fiind strâns legată de moarte, ,,omul nu își poate sări umbra֞. Sufletul și umbra se despart de ființă doar după moarte, ea rămânând ca factor de menținere al legăturii cu cei vii. Nucul este pom purtător de simbol erotic, dar și al etapelor vieții umane: prezent în riturile naşterii, botezului, nunţii şi înmormântării. Dacă este să ne gândim că o nucă poate căpăta dimensiunea minții umane, prin complexitatea ei și faptul că ascunde o serie de gânduri, sentimente. Este atras de locul țigăncilor și scapă de dimensiunea realului, se duce la poartă: locul de comuniune al celor două lumi. Acesta este chemat de o femeie în respectivul loc, destul de misterioasă. Femeia pare a fi un simbol al ispitei, ,,Nu vreţi la ţigănci ? îl întrebă din nou fata, coborând şi mai mult glasul” caracter infernal (Persefona, soția lui Hades), totuși se remarcă prin frumusețe, care îl atrage. Este de remarcat că găsim entități feminine care au impact în viața personajului: Elsa, Hildegard. Acea copilă îl duce fără a mai sta pe gânduri în casa “țigăncilor”, unde este întâmpinat de o bătrână, ea fiind asemănătoare cu Cerber. care păzea lumea sufletelor, ea îl introduce în spațiul lipsit de limite și coordonate. Ea practic este cea care dorește să afle ce a făcut în această viață, practic la început există un antrenament pentru acest episod. Observăm că în discursul ei și al personajului există repetiția numărului 3: ,,Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi ? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică.”, ,,trei sute de lei, adăugă’’, ,,Trei lecţii de pian!” acesta simbolizând  perfecțiunea, cosmosul, asocierea trup-spirit-suflet, puterea, divinitatea, judecătorii iadului din mitologia greacă. Bătrâna este un simbol al înțelepciunii, al călăuzei nemuritoare. Apar cele 3 femei asemănătoare zeițelor destinului reprezentate toate într-o singură persoană: Clothos, Lachesis, Antropos, ele fiind ursitoarele. Sunt descrise ca niște bătrâne urâte reci și neiertoare, ele nedorind să taie firul destinului sau să îl refacă. Practic ele îl implică într-un joc al ghicitorilor asemănător cu cel al ielelor, apărând în hore, deseori câte trei, într-un descântec fiind numite ca fiind: “dușmane oamenilor, stăpânele vîntului , doamnele pământului, ce prin văzduh zburați”. Îl servesc cu cafea, simbol al ghicitului. Ele merg într-o încăpere cu personajul: ,,ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii’’, destul de misterioasă, în ceea ce privește aspectul. Începe să își rememoreze viața și se gândește la iubirea, care ține piept obstacolelor vieții. Îi oferă un test, pe care îl pică însemnând faptul că nu și-a îndeplinit toate etapele vieții, totuși apare elementul surpriză, care îl înclină mai tare spre satisfacere, “Ghiceşte-ne ! Care-i ţiganca? Care-i ţiganca? strigară toate trei.” Pleacă seara târziu, moment în care dispar granițele dintre lumea reală și cea a misterelor, dintre tărâmul vieții și al morții. Este prins totuși într-o perdea, ,,încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac”, şi semnificând avantajele și dezavantajele vieții, trupul ființei sale de care se desparte, moartea speranței. Perdeaua poate reprezenta și cunoașterea ascunsă. El preia portretul unui călător, care observă ceea ce s-a întâmplat după moartea sa: plecarea Elsei, moartea lui madame Trandafir, ,,Lăsaţi-o să doarmă, Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.’’, căsătoria elevei sale Otilia, totuși devenind confuz. Practic autorul face referire și la ridicarea sufletului la cer care află ce se va întâmpla cu familia sa în acest timp. Merge pe trotuar, element al despărțirii celor două lumi și dorește să meargă cu trăsura, semnificând ceea ce se întâmplă după moarte. Vorbește și despre flori cu birjarul, care însoțesc omul în toate etapele vieții și i se potrivesc sufletului acestuia. Florile reprezintă starea edenică, centrul spiritual, noblețea darurilor divine, dar ar putea simboliza și sufletele morților, fiind asociate universului atemporal.

Trece pe lângă biserică, loc de maximă importanță în viața omului, lăcaș al comuniunii de iubire și viață a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Simte mireasma florii regina nopții, aceasta semnificând, florile care deschid noaptea, moartea, misterul, femininul. Revine la casa țigăncilor, unde este copleșit de dorul pentru Hilegard și îi spune că pentru a o vedea trebuie sa treacă 17 uși, număr care semnifică depășirea inamicului, victoria totală, infinitul și anagrama morții la italieni. Ușa simbolizează trecerea de la pământ la cer sau în lumea de dincolo. Ea ne sugerează inițierea.

Ajunge la Hildegard, care îi spune că l-a așteptat foarte mult timp, protagonistul fiind cuprins de o bucurie interioară extremă și ajunge în rai sau la Nirvana, absolutul. Aici este prezentat ultimul drum către pădure, loc al haosului, al dezordonării, al tăcerii, fiind un traseu phihologic. Împlinirea cosmică este asociată cu întâlnirea cu sufletul pereche, lucru prezentat și de Mihai Eminescu în nuvela ,,Sărmanul Dionis֞.

Creația ,,La țigănci“ reprezentativă operei filozofului Mircea Eliade, impune așadar prin aducerea în centrul atenției a conceptului vieții de după moarte, autorul marcând acest lucru prin simboluri și prin delimitarea elementelor sacre de cele profane. Astfel, dă o variantă de interpretare a calatoriei sufletului.