Constientul, subconstientul, inconstientul - referat

Niveluri structural-funcționale ale psihicului

1.      Conștientul

2.      Subconștientul

3.      Inconștientul

1.      Conștientul

-          Este unul dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieții psihice a invidului

-          Unele curente, cum ar fi introspecționiștii afirmă că toată viața psihică e conștientă, în timp ce altele (behavioriștii), afirmă că conștiința nu are nicio însemnătate și este eliminată din psihologie.

-          Unii autori au redus conștiința la o simplă funcție psihică, numită vigilență.

-          Alții au considerat conștiința ca un epifenomen, o abstracție ce poate fi sustrasă vieții psihice sau adăugată mașinilor electronice.

-          Unii autori interpretează conștiința static și topic, comparată cu câmpul vizual ce dispune de zona centrală și zone periferice.  

-          Alți autori aduc o viziune dinamică în definirea conștiinței. Ea este un torent al stărilor psihice haotice, eterogene, în care Eul operează tranformări asemenea unui sculptor în piatră.  

-          Psihologia funcțională, consecventă postulatelor sale de a desface viața psihică în elemente componenete, procedează la fel și cu conșțiința, pe care o descompune în mecanismele parțiale ale meoriei, percepției, schemelor intelectuale sau verbale.

-          Ey propune o definiție a conștiinței pornind de la modalitatea ființei noastre conștiente, care asigură totodată unitatea și heterogenicitatea fenomenelor de conștiință. Ființa conștientă implică o organizare autohtonă, ea se obiectivează și se reflectă într-un model al lumii, dispune de ea însăși, în ordinea temporalității sale, este structurată ca o reverberație a Eului.

-          Ey arată că  a fi conștient înseamnă a dispune de un model personalal lumii.

-          Individul își încorporează un model al lumii, în care sunt incluse propriile experiențeși de care el dispune, în mod liber,ca persoană.

-          În altă lucrare Ey arată că, conștiința este acea formă definită ca organizarea experienței sensibile actuale.

-          Organizare – pt că activitatea conștiinței e un sistem care integrează în ordine spațio-temporală, instanțele ce o compun:

o   organizarea experienței sensibile, deoarece conștienței îi este proprie constituirea formelor perceptive sau reprezentative ale evenimentelor trăite.

o   Organizarea experienței sensibile acutale, deoarece conștiința este un fel de diafragmă care face din experiențele și sentimentele trăite într-un moment al timpului: prezentul.

-          DEFINIȚIE

-          Formă supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea subictiv-activă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care facilitează raportarea continuă a individului la mediu.

-          Etimologia cuvântului – con-science, con- cientia – arată că organizarea conștientă este o reflectare cu știință. Reflectarea conștientă presupune includerea particularului în general și identificarea generalului în particular. Această particularitate evidențiază funcția informațional-cognitivă a conștiinței.

-          Prezența scopului în plan mental este esențială în reflectarea conștientă, care este o reflectare cu scop sau orientată spre scop. Reflectare cu scop indică funcția finalistă a conștiinței.

-          Scopurile se definesc înainte de desfășurarea unei activități. Omul, prin conștiință, are capacitatea de a anticipa rezultatul acțiunii sale. Conștiința este deci, o reflectare anticipativă a realității, prin aceasta deosebirea dintre om și animale fiind evidentă. Această caracteristică a organizării conștiente evidențiază funcția ei anticipativ-predictivă.

-          Organizarea conștientă are un caracter planificat, care exprimă funcția reglatoare a conștiinței.

-          Omul nu reflectă realitate doar pentru a o reflecta, ci cu scopul de a o modifica și adapta necesităților sale, ceea e desemnează caracterul creator al relfectării conștiente, funcția sa creativ-proiectivă.

-          Există două feluri de conștiință:conștiința implicită, primitivă, nediferențiată, care există și la animalele superioare și o alta reflexivă, conștiința de sine, de eu, specific umană.

-          Conștiința implicită

-          Este doar o conștiință de ceva, vreau să traversez strada și văd un automobil ce se apropie repede, mă opresc, aștept să treacă. Conștiința implicită constă într-o separație confuză a ființei mele de alte obiecte sau ființe.

-          Ey spune că conștiința (implicită) este un fel de scenă în care se petrec evenimente. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce există și în care închegăm realitatea. Conștiința e forma în care e trăit orice fenomen. Ea ne plaseazp într-o lume reală.

-          Conștiința implicită este o conștiință în acțiune, un câmp al prezentului și al prezenței noastre în lume Ea implică separarea mea de lume și de ceilalți.

·         Conștiința reflexivă este caracteristică omului.

·         Constă în conștiința clară a unui eu ce acționează în mod responsabil.

·         Presupune o dezvoltare a gândirii abstracte, nu există la copilul mic.

·         Solicită capacitatea de discuție interioară

·         Este vorba de o povestire sau o comentare a propriilor acțiuni.

-          Caracteristicile conștiinței (implicite și reflexive):

-          1. Distinge dintre excitanți (stimuli). – ex. Animalul ce trebui să se apere se un pericol.

-          2. Ceea ce este comunicabil poate fi considerat conștient. Cineva care nu ne comunică, nu putem cunoaște dacă e conștient. Există o comunicare nonverbală.

-          3. Cineva este conștient când este atent, când observă ceva.

-          4. Actul conștient este intenționat. Vezi indică funcția finalistă a conștiinței

-5. A fi conștient este sinonim cu  a ști, a fi conștient de sine. Eu cunosc ceva:

Formarea conștiinței de sine

Formarea conștiinței de sine este un proces care se termină la 14-15 ani. La baza evoluției conștiinței stă formarea treptată a unei scheme corporale și a unei imagini a propriului corp.

-          Conștiința de sine începe cu conștiința propriului corp, având la bază percepțiile interne: foamea, setea, durerea...la care se adaugă senzațiile proprioceptive și kinestezice (adică cele legate de poziția corpului și de mișcare). Toate aceastea sunt analizate cortical și rezultă cunoașterea corpului nostru, a suprafețelor ce-l limitează. Se obține o imagine a corpului, disociată de referințele exterioare, de locul unde ne aflăm. Este vorba de schema posturală în raport cu care apreciem orice schimbare de poziție. Pornind de la această schemă copilul știe dacă este slab sau gras, înalt sau scund comparându-se cu cei din jur.

Când se formează imaginea propriului corp?

-          Studiile care au încercat să surprindă momentul când copii mici se recunosc în oglindă au încercat să răspundă la întrebare. Nu se poate recunoaște cineva care nu se cunoaște, nu are cât de cțt o idee despre sine. E nevoie să existe mai întâi o conștiință de sine. Imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la bază senzații interne, proprioceptive și kinestezice.

Chiar dacă copilul are cunoștință de sine, el nu e conștient de toate detaliile acțiunilor sale, de care poate deveni conștient numai în anumite condiții, fenomen prezent chiar și la vârsta adultă.

2.      SUBCONȘTIENTUL

-          Cuprinde actele care au fost cțndva conștiente, dar care, în prezent se desfășoară în afara controlului conștient.

-          Ribot definea subconștientul ca un fel de conștiință stinsă.

-          În viziunea multor autori (Janet, Pierce) subconștientul apare  ca un fel de conștiință inferiioară, ce coexistă cu cea centrală.

-          Deși plasat între conștient și inconștient, subconștientul este orientat mai mult spre conștiință.

3.      INCONȘTIENTUL

CUM DEFINIM INCONȘTIENTUL?

Psihologia modernă definește inconștientul extensiv și pozitiv, ca fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse, conflicetel emoționale generate de resorturile intime ale personalității.

El nu este lipsit de organizare, ci dispune de o altă organizare, foarte personală. Ca un alter-ego, nu neagă ordinea impusă de conștiință, ci aduce o altă ordien.

Din faptul că inconștientul se manifestă impulsiv sau spontan, nu trebuie să se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient de bine controlate. Ey consideră că principalel structuri ale inconștientului sunt

-          Sistemul neuro-getativ autonom, cu funcțiile sale (respirație, digestie, circulație)

-          Automatismele psihologice sau inconștientul subliminal, exprimat de organizarea normală a câmpului conștiinței

-          Baza inconștientă a persoanei, care conțien stadii arhaice.

Deci, experiența psihosomatică inconștientă, infrastructura câmpului conștiinței și formele primitive ale existenței persoanei sunt sisteme de forțe care constituie inconștientul.

Inconștientul îndeplinește roluri pozitive

-          Rol de dinamizare și energizare a întregii vieți psihice a individului

-          Rol de facilitare a procesului crator

-          Rol de asigurare a unității Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor informaționale și al tensiunilor motivaționale, pe baza cărora, prin organizare specifică, se emancipează conștiința.

RELAȚIILE DINTRE CONȘTIENT ȘI INCONȘTIENT

a.       Relații circulare – oricare dintre conșinuturile conștientului trec în subconștient sau chiar în inconștient, pentru ca în urma germinașiei să treacă din nou, nu neapărat toate în conștient.

b.      Relații de integrare și de subordonare ale inconștientului e către conștient – conștientul prin acțiunile și operațiile sale proprii, schițează, înțelege, stăpânește, contracarează, domină impulsurile inconștientului, mai ales în unele dintre pornirile lui, care vin în contradicție cu valorile sociale unanim acceptate

c.       Relația de dominare a conștientului de către inconștient – inconștientul iși impune, direct sau indirect, tendințele, aceste realții apar cu precădere în stările de afect, de transă creatoare, inspirație, în stările patologice ce presupun o răsturnare a raporturilor firești, inconștientul devenind principalul reglator al conduitei ( în psihoze).

d.      Relații de echilibrare -  presupun realizarea unui fel de balans între stările conștiente și cele inconștiente, fără predominanța vădit a unora sau altora dintre ele -  sunt prezente în stările de reverie, spontaneitate, contemplație.